Spune-mi

                             Spune-mi

Spune-mi câte cărţi, adevărul ascunde;

Spune-mi câte drumuri, nu pot duce niciunde.

Şi câţi gânditori, au înnebunit,

Că la prea multe ei s-au gândit.

De câte ori minţile, şi le-au tulburat,

Când echilibrul° sentimental, a fost clătinat;

C-orice filozofie° i-un gând nebunesc,

Când te duce departe° de tot ce-i firesc.

Şi-acum din suflet, eu te rog a spune,

Câte adevăruri, aduc lucruri bune.

      Şi din câte lucruri, vei putea zări,

Câte adevăruri vei descoperi?

Şi oare câtă fericire, în viaţ-ai găsit,

Doar când adevărul a fost preţuit?

Şi câte speranţe, s-au spulberat,

Atunci când minciuna, a triumfat?

Spune-mi ai privit, umbrele tristeţii?

Spune-mi te-au zdrobit, chinurile vieţii? 

De câte ori nu te-ai oprit,

Pentru c-ai vrut să fi fericit?

Şi câte destine, n-au fost spulberate,

Urmărind în viaţă, doar vise deşarte?

Şi din câte lucruri, oameni-au avut,

Ia să-mi spui tu mie, unde s-au pierdut?

Şi când gânditorul, are rele toane,

Oare când distruge, câte milioane?

Pentr-un interes, negru şi smintit,

Oare câte fiare, chiar te-au prigonit?

Şi cu minciunile, care s-au spus,

Spune-mi câţi oameni, ei au distrus

Şi din prostia, ce mâine va fi,

Spune-mi câţi oameni, vor mai pieri?

Spune-mi câte milioane, nu s-au nenorocit,

Când fără de iubire, smintiţii au gândit...

Şi câţi nenorociţi, n-au intrat în pământ;

Când au distrus, ce este prea bun şi sfânt...

Oare câte jertfe, am plătit noi toţi,

Pentru a-mbuiba, nişte mafioţi?

Şi când nepăsarea, vă va cuceri,

Ai voştri copii, cât vor suferi?

D-aia destinul; îi înalţă pe nemernici,

Că iubiţi prostia, şi nu sunteţi vrednici.

Meritaţi să fiţi, mereu păcăliţi,

                 Că voi niciodată, nu vreţi să gândiţi.

Trist e că mereu,

Oameni minunaţi;

Vor fi înşelaţi,

De nişte rataţi...