Paradoxul

                          Paradoxul

De sute de ani am tâmple cărunte,

Durerea mea n-o poate duce vr-un munte;

Că oricine departe, de-al iubirii soare,

S-ar prăbuşi cu glas de tunet în mare.

Şi-mi caut disperat, cărarea cumva,

Ca braţul meu să poată, face ceva. 

Vreau să scap de furie şi de-a lumii povaţă,

Să fiu calm° ca să pot; reuşi în viaţă.

Trăind doar în zbucium fără sfârşit

Supărările toate m-au înnebunit,

Şi vreau măcar o clipă, ca să pot uita

De clipele vieţii, să mă pot bucura,

Dar cum aş fi putut, să fiu fericit

Când văd câţi oameni s-au nenorocit,

Că ştii că doar când ai iubit

Ai făcut ceva pentr-un necăjit.

Când în dorul tău dragostea va înflori,

Nimic niciodată nu te poate opri,

În suflet vei avea voinţă de foc

Şi poţi opri şi moartea din loc.

                             

Şi sufletul meu e îndurerat

Când am văzut ce s-au întâmplat,

Cum zdrobiţi de chin şi de supărare

Oameni buni s-au stins ca o lumânare.

Supărat pe moarte atunci am grăit:

E dreptul tău să fi fericit!

Să iubeşti şi să fi la rându-ţi iubit

Chiar dacă poate eşti diferit.

Eu am învăţat din a sorţii povaţă

Uită durerea şi trăieşte-ţi o viaţă,

Că durerile tale te pot ajunge

Şi-atunci supărarea te va distruge.

De vrei să ai viaţa minunată

Nu te mai supăra niciodată,

Că nu-i important ce ieri ai simţit

Important e ca mâine să fi fericit.

Luptă pentru fiecare bucurie

Ca în suflet veselie să fie,

Şi-n el să ai, numai tinereţe,

Să nu mai simţi niciodată tristeţe.

Orice suferinţă, se poate uita,

Orice durere, se poate vindeca,

Gândeşte-te la tot ce ai învăţat,

Şi nu te lăsa victimizat.

Tre-i să uiţi supărările toate

Ca să poţi să mergi mai departe,

Tre-i să uiţi tot ce e urât şi smintit

Ca să poţi să fi în sfârşit fericit.

Dar ştiu că cel, ce nu a iubit,

Viaţa întreagă şi-a irosit,

Ceva bun în lume, el nu a clădit;

De-aceea eu cred…  că nu a trăit.

Şi cu disperare eu am sperat

Că totul poate fi mai minunat,

Şi lucrurile bune se vor întâmpla,

Şi extazul iubirii îl vei afla.