Odihna sufletului
Liniştea frunzelor, pare de vis,
Sunt rupte parcă, din paradis;
Şi alintate de raze de soare;
Se-nalţă spre cerul cel mare.
Dar liniştea sufletului, e de oţel,
Că poartă văpaia iubirii cu el;
Şi poartă al păcii, dor infinit,
Că iubeşte seninul şi e fericit.
Şi cerul pare, mai calm decât toate,
Sărută depărtările, cele imaculate,
Şi-alungă durerile toate; departe...
Şi sufletele noastre, par împăcate.
Şi-mbrăţişat de doruri minunate,
Păşesc pe drumuri binecuvântate;
Şi astfel, îmbătat de speranţă,
Eu mă îndrept încet către viaţă...
Şi tot ce-i iubire ar spune mereu,
Ştiu că există; cu-adevărat
Dumnezeu!
Că dragostea divină, nu va apune;
Şi încă mai pot sta; în rugăciune...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu