Preţuirea timpului

                     Preţuirea timpului

     

Precum se risipeşte-n soare- ceaţa;

Aşa-mi pierd clipele şi viaţa.

Şi cum se duc în zare mii de nori;

Dispar şi ale fericirii binecuvântări.

Şi nu vreau deloc, Dumnezeule mare,

Să nu am deloc... nicicând alinare.

Vreau bine să fac, pân’ la sfârşit,

Şi lângă cei dragi, să fiu împlinit.

Dă-mi Doamne te rog, numai iubire

Căci doar ea poate, naşte fericire,

Să pot lăsa în urmă, mai departe, 

Ale iubirii albe, sublime nestemate.

Ca fulgerul Doamne, să zbor din iubire,

Să nu mai trăiesc zadarnic în nesimţire

Să zidesc în jur temelie şi casă,

Pentru că eu iubesc şi îmi pasă!

Şi astfel, din lumină; cad doruri minunate,

Şi aduc roade sfinte, prea binecuvântate;

Şi toate lasă-n urmă, imaculate nestemate,

Cu-ale iubirii albe chipuri, minuni adevărate.

Şi să strălucească ca un soare,

Puterea iubirii de concentrare.

Şi-astfel purtat de-a binelui aripă,

Să nu risipesc nicicând... nici o clipă.

Şi-ncet din zori, nădejdea cea dulce,

Doar linişte şi pace, ea va aduce,

Şi tandru ea cuprinde; întreaga mea fire

Cu mii de speranţe, în fericire...

Că toate-n lume n-au folos,

Când eşti departe de frumos.

Şi totu-i doar nenorocire,

Când eşti departe de iubire.