Dor de adevăr

                      Dor de adevăr

Chiar dacă Dumnezeu cel sfânt, din ceruri o să se-arate,

Şi-oricât de tare şi de crunt, el mă va bate;

Chiar dacă mi-ar promite iad şi moarte;

Eu tot aş vrea, să merg mai departe...

Că dispar mereu în noapte, ale iubirilor culori nevinovate,

Din a noastră neştiinţă, şi a noastră nedreptate;

Şi eu nu vreau să am deloc, în suflet răutate;

Sau să trăiesc ca orbii, pierduţi în imbecilitate.

Şi azi clepsidra inimii mai poartă, doar mii de doruri sfâşiate,

Deşi sunt prea zdrobit, vreau să v-ajut în toate,

Şi când de sfânta libertate; şi eu o să am parte,

Într-un târziu, eu voi deschide-o scumpă carte...

Şi fără a iubirii raţiune cristalină, robia nebuniei o trăieşti,

Şi toate cărţile din lume; zadarnic le citeşti.

Că cei ce ascultă orbeşte, ca deţinuţii au trăit,

După scrierile lor amare, reci şi fără sfârşit...

Şi ca nefericiţii, o să gândeşti, doar ce alţii cândva au gândit,

Şi simţi tot ceea ce, alţii necunoscuţi şi-au dorit,

Şi ca o floare eşti zdrobit, de tălpile amăgirii umane,

Care strivesc mereu prin veacuri, prea multe milioane.

Totuşi pentru cel ce înţelege; şi mult prea multe poate vede,

Ale ticăloşiei primejdii, oricând îl pot pierde,

Mai mari decât tot ce vreodată, ai înţeles sau ai zărit,

Mai mari decât tot ce vreodată, ţi-ai fi-nchipuit...