Pocăinţa
Dă-mi putere Doamne sfinte, să
regret cu adevărat,
Că n-am căzut în rugă, la
tine-ngenunchiat;
Şi nu te-am implorat fierbinte, din
suflet eu pe tine,
Să mă învredniceşti pe mine, să
fac şi eu un bine...
Şi inima-mi zdrobită plânge, şi cade
la pământ,
Că ştiu Doamne sfinte ştiu, că
mizerabil sunt...
Altă scăpare nu mai am, decât dacă
mă rog la tine,
Şi nu-ndrăznesc să te privesc, că
Doamne mi-e ruşine.
Dar nădejdea veacurilor toate, este
numai întru tine;
Tu eşti singura speranţă; de a
face-n viaţă bine...
Că singura nădejde-n lume; care
vreodat-a existat,
Va fi doar în ce-i bine; şi-n ce e
bun cu-adevărat...
Din suflet vreau să rog, toţi
sfinţii să mă ajute,
Să plâng cu-adevărat, cu lacrimi
bune, multe...
Că fără dragostea cea sfântă, şi
binecuvântata curăţie,
Tot suflet-mi pare pustiu, şi sunt
doar nebunie.
Şi acum implor tot cerul, pe toţi
cei buni şi minunaţi,
Pe Dumnezeu eu să-l ascult, vă
implor să m-ajutaţi,
Şi pentru-a cerului lumină, pe toţi
vă rog să vă rugaţi;
Cu rugi prea sfinte şi adevărate,
scrise de sfinţi adevăraţi...
Sfârşitul
poeziei 58
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu