Metafora iubirii infinite

Deşi vorbele mele, par a fi ipocrite; următoarea poezie nu va mai fi considerată blasfemie; dacă înţelegeţi că, ea merită dedicată unui absolut romantic feminin; al cărui nume este însăşi Iubirea... Reprezintă cu alte cuvinte; acea fărâmă de divinitate; care te ajută să fi romantic şi bun; şi să iubeşti cu adevărat o fată... În realitate, eu am iubit o himeră, un ideal romantic pe care l-am creat de dragul unei fete, pe care am iubit-o la 16 ani; (am terminat această poezie 10 ani mai târziu) dar scopul acestei iubiri era să aducă dragostea pe pământ... Cu puterea cuvintelor...                       

                Metafora iubirii infinite

                                      

Cine cu-adevărat, vreodată a iubit,

Putere are-n suflet, fără de sfârşit,

Şi-n cel mai scurt timp, le face pe toate,

Toate câte-au fost, vreodată minunate.

Şi clipa de vis devine, o eternitate;

Că-n ea poate cuprinde; dorurile albe toate,

Şi orice punct din tine, mic şi finit,

Stăpâneşte întreg spaţiul; nemărginit...

Şi dorul astfel a mărturisit, tot ce iubirea a dorit,

Ce inima mi-ar fi rostit, când m-am îndrăgostit;

Credeam că absolut oricine; ar fi iubit-o mult° îndată,

Că ea părea în astă lume, minunea-ntruchipată.

Că numai ea putea; cu-a ei curată strălucire,

Să-i scoată pe toţi din a vieţii; senină amorţire;

De-aceia prin iubire; pe toţi deplin i-a subjugat;

Şi tot ce-i bine pentru ea, cu-adevărat s-a întâmplat...

Nu exista niciunde, frumuseţe mai mare,

Luceferii din cer cu toţii, i-au căzut la picioare,

Cosmosu-ntreg, a-ngenunchiat şi s-a cutremurat,

În comparaţie cu ea; era prea neînsemnat...

Cuvintele lumii toate, nu mai pot spune nimic;

Întreg universul, pentru ea e mult prea mic,

Şi tot ce în eternitate, cândva a existat,

Ar fi iubit-o prea frumos, cu adevărat neîncetat...

Şi tot ce-a fost imaginat; de viaţă vreodată;

S-ar fi îndrăgostit fierbinte, de-acea fată...

Dar şi nemărginiri de dincolo de fantezie,

Îi dăruiau mereu iubire, în orice veşnicie.

Şi din fiece cuantă pe care, eternitatea le-a creat;

Nenumărate Universuri, pentru ea s-au întrupat,

Stăpânind prin strălucire... tot ce e nemărginire;

Cu cea mai infinită şi mai dulce; imaculată iubire...

Şi-ar fi înnebunit de drag, întreaga fire;

Iubind-o mai presus, de orice-nchipuire.

Dar eu aş fi iubit-o mai departe,

Mai mult decât acestea toate...

                                 *

Dar sunt un om prea slab din fire,

Şi doar Iubirea poate naşte Iubire...

Că doar adevărata-nţelepciune, ştie negreşit,

Cine cu-adevărat în lume; merită iubit...

                   Sfârşitul poeziei 81

În viziunea mea această poezie cuprinde:

Definiţia teoretică a iubirii adevărate...

Definiţia teoretică a frumuseţii absolute…

Definiţia teoretică a puterii infinite a iubirii în spaţiu şi timp...

Imaginaţi-vă că există o mulţime infinită a lucrurilor reale (din punct de vedere filozofic, nu matematic adică e vorba de fiinţe planete stele, etc...)

notată cu {I_R}

Imaginaţi-vă că există o mulţime a lucrurilor imaginare, infinită...

notată cu {I_I}

Imaginaţi-vă că există o altă mulţime a lucrurilor necunoscute şi nemărginite, de asemenea infinită; dincolo de puterea omului de a înţelege; de a-şi imagina...

notată cu {I_N}

Exista şi T_a definit ca timpul absolut

La prima vedere, s-ar părea că; a iubi la infinit înseamnă să iubeşti mai mult decât suma acestor universuri infinite... (unde I_a aste iubirea ABSOLUTA)

I_a=T_a*({I_R}+{I_I}+{I_N})

Renunţ la dorinţa de a mai explica teoretic ce se întâmplă mai departe... Mi se pare absurd... Gândiţi-vă vă rog că până şi Universul e relativ finit... Cu alte cuvinte, a iubi în absolut înseamnă, în mare a iubi mai mult decât întreg universul real şi imaginar, dacă acesta ar avea capacitatea să iubească. Şi acest univers al iubirii, este într-o expansiune continuă, născându-se continuu din fiecare punct al realităţii; universuri mai minunate, îndrăgostite de aceiaşi fată... Şi chiar dacă aceste universuri o iubeau dintotdeauna şi o vor iubi o veşnicie; a iubi la infinit, înseamnă să iubeşti mai mult... decât acestea toate...

În această poezie nu am vrut să spun ceea ce spuneam eu, când eram copil de 7 ani, te iubesc la infinit, la infinit, la infinit; de o infinitate de ori la infinit... Practic am personificat toţi parametrii existenţei, le-am dat valori infinite; materia e infinită, (munţi, ape, fiinţe şi planete; iubesc aceiaşi fată cu toată puterea lor) timpul este infinit, spaţiul e infinit, universul imaginar e infinit; densitatea este infinită etc. Apoi am spus simplu că vreau să iubesc mai mult decât acestea toate la un loc...

Această poezie demonstrează că şi metafora, şi poezia; au o limită, dincolo de care nu se mai poate spune nimic... Formula acestei poezii este puţin mai complicată...

„Şi din fiece cuantă pe care, eternitatea le-a creat;/ Nenumărate Universuri, pentru ea s-au întrupat,”(asta însemnă că din fiecare punct al spaţiului, se produce o expansiune infinită în spaţiu şi timp).