Dragostea dorului

                                                Cântec

Pe tărâmul florilor,

Sub cununa munţilor,

Plecai pe cărări de dor

Spre fereastra zorilor.

Născut să-mi găsesc menirea,

Eu îmi caut fericirea,

Ca să îmi ucid durerea

Şi ca să găsesc iubirea.

-Lumea străbătui în zbor

Ca eu să te aflu dor,

Spune-mi dorule de ştii

Unde pot eu a iubi.

Mult am rătăcit,

Nimic n-am găsit,

Timpul greu mai curge,

Tot ce am îmi plânge,

Totul pare-n zadar,

Sufletul e pe jar,

Lacrimi au căzut,

Marea s-a umplut,

Inima-i prea grea,

Nu pot îndura,

Şi plină de jale

Ce groaznic mă doare,

Nu poate s-arate

În cât chin se zbate,

Nu poate răzbi

În piept mi-ar pieri,

Timpul greu a curs

Zi şi noapte-am plâns.

Dacă inima-r pieri

Ce mai pot eu a-mi dori?

Şi de ce eu aş mai trăi

Dacă dragoste-ar muri?

Marea şi vântul vuiau,

Munţi se cutremurau,

Şi-atunci supărat nespus

Dorul omului i-a spus;

Cât e lună şi e soare,

Dragostea nicicând nu moare!

Şi-atunci sufletul grăi;

- Chiar de luna ar pieri,

Da eu tot aş mai iubi.

   Sfârşitul poeziei 78