Castelele Autodeterminării
Iată că vă-ntreb, sincer şi uimit:
În suflet tău, ce sentimente-ai
zidit?
Dar cu-a ta minte, spune ce ai
gândit?
Şi cu gândurile tale, oare ce ai
reuşit?
De ce când omul ar trăi, şi el o
iubire,
N-are nimic în suflet, e doar
amăgire,
De ce când caută şi el, un adevăr
desăvârşit,
E-nconjurat de pretutindeni, de ce e
prea smintit.
Cum crede că binele, în el mai
trăieşte,
Când nici un sentiment, în suflet
nu-i creşte?
Şi în inimă are, de-a valma adunate,
Răutăţi şi tâmpenii nenumărate.
Ce face omul, distrus de orbire,
Să aibă in inimă puţină iubire?
Ce vrea să gândească, şi ce vrea să
ştie?
Să nu aibă-n minte, atâta prostie...
Aş vrea ca să vedeţi, că adevăr voi
spune,
Ca omul se va face, mai bun prin
rugăciune,
Şi dacă nu mă credeţi, vă rog a
cerceta,
Şi-apoi să spuneţi lumii, ce chiar
voi veţi vedea.
Dar chiar şi monoideismul, i-o cale
de ateu,
Ce parcă nu te lasă, atunci când îţi
e greu...
Dar plâng că pentru trup atleţi s-au
antrenat,
Şi pentru-a lor iubire, s-au lenevit
de-ndat'.
Şi cum ar putea, în suflet să-i fie,
Puţin caracter, puţină omenie?
Ce trăieşte-n el, când săvârşeşte
ceva,
Cum şi de ce roagă oare, la cineva?
Ce gânduri el a acceptat, cât el a
trăit?
Şi-n a lui viaţă, oare ce a iubit?
*
Şi oameni frumoşi şi buni, ca nişte
flori,
Ale naturii splendori, scăldate în
zori,
Ale luminii calde, superbe
binecuvântări,
Se călesc în focul, virtuţilor din
zări...
Sfârşitul poeziei 68
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu