Puterea cuvântului

Puterea cuvântului

Unde lumina bate rar, 
Şi unde parcă totul trece;
Şi vezi mereu că tot apar,
Oameni cu suflet rece;

Acolo şi el s-a născut
Unde sunt oamenii haini;
Un  foarte mic crâmpei de lut,
Printre mii de mărăcini...

Şi-un pui de om, ei au crescut,
Şi oameni ca el, aţi cunoscut;
Că se gândea mereu la sine,
Şi nu-i păsa deloc de tine....

Şi poate nu-ţi pasă, de-această cugetare...
Poate vrei să trăieşti, mereu în nepăsare,
Doar atunci vei simţi, şi tu că te doare,
Când vei fi de el, călcat în picioare...

Şi va distruge viaţa, multor milioane, 
Doar pentru a-şi, satisface nişte toane;
Că bogăţia celui, prea rău şi ipocrit, 
Se clădeşte-adesea, pe cei ce-au suferit...

Şi ce-a fost bun în noi, de rău a fost furat,
Şi visele ce s-au clădit, tot el le-a dărâmat;
Pe mii de sărmani, ipocrizia i-a nenorocit,
Când o minte prea haină, aşa a gândit:

Sacrificaţi-vă ca proştii pentru mine,
Că mie vreau să-mi meargă bine!
Muriţi în al, smintelilor război;
Ca noi să vă numim apoi eroi...

Şi nu exagerez, şi nu sunt smintit;
Mulţi ticăloşi, chiar aşa au gândit...
Priveşte adevărul, să nu fi amăgit,
Află cine a murit şi cine; s-a îmbogăţit...

Şi răul ne răneşte şi azi fără rost,
Şi câte războaie nu sunt şi n-au fost, 
Şi când vrei şi tu să faci, vreodată un bine,
Afli că de fapt, ei s-au folosit de tine...

Şi în al vieţii dans ipocrit, 
Te rog să-mi spui, câţi au pierit;
Şi pentru escrocii, ce vor mai fi,
Mâine câţi vor mai pieri?

Şi dacă monstrul ar fi-ntâlnit,
Pe când era, doar un copil fericit,
Un om bun şi care, l-ar fi iubit,
Probabil el rău, n-ar mai fi devenit. 

Şi toate tragediile din lume,
Poate niciodată, n-ar mai fi venit,
Dacă un părinte, cu înţelepciune,
Şi cu dragoste, i-ar fi grăit:

Omule, taci, nu fi fiară!
Fă ca durerea să piară!
Necazurile tale toate,
Pe veci să fie uitate...


Şi inima mi se topeşte, ca o lumânare,
Aş face orice, să-ţi fiu alinare,
Din suflet te implor, nu mai suferi,
Că de pot fericirea, ţi-o voi oferi.

Clădeşte cu noi, o lume de vis,
Căci căile iubirii, sunt un paradis...
Şi doar printre cei, ce te-au iubit,
Vei fi-ntr-o dulce zi, şi tu fericit... 

Că nici un lucru bun, nu s-ar fi-nfăptuit,
Dacă n-ar fi fost de nimeni, niciodată clădit.
Şi doar prin truda  celor, care ieri au existat,
S-a înfăptuit în lume, tot ce-i bun cu-adevărat.

Şi ştiu că numai dacă tu, cândva ceva ai dăruit,
Vei putea fi într-o zi; de cei dragi, prea răsplătit
Şi mulţumit voi fi, când tu-mi vei zâmbi,
Că foarte fericit vei fi; când ei te vor iubi...

Că toate glasurile firii,
Ar striga, în infinit:
Puterea iubirii,
E fără sfârşit.

Şi doar de câteva cuvinte, 
Dacă atunci, s-ar fi grăit;
Răutăţi prea mari, şi multe,
Sigur ieri n-ar fi venit...

Căci nu sa-întâmplat niciodată,
Lumina s-aducă-ntuneric,
Şi dragostea-n suflet săpată,
Trăieşte eternic...

Şi-astfel din iubire, omul bun va spune,
Multe adevăruri, şi înţelepciune,
Şi schimbă istoria, doar prin cuvinte,
Şi astfel mii de oameni, nu vor mai fi morminte.

Că tragedii îngrozitoare, se întâmplă deseori,
Şi de citeşti versul acesta, de-o mie de ori;
Tot n-o să înţelegi vreodată, ce ei au trăit,
Că mult prea multe milioane, ieri au suferit.

De-aceia te implor, nu fi ipocrit,
În numele celor, care-au pierit.
Păşeşte pe-al iubirii destin infinit,
Învaţă să fi, mereu desăvârşit. 

Şi pe al vieţii aspru drum,
Să-l preţuieşti pe cel ce-i bun,
Şi de-ţi va fi vreodată greu, 
Tu să asculţi de el mereu.

Căci cel bun nu se foloseşte de tine;
Nu te distruge, să-i fie lui bine;
Inima lui, mereu e curată,
Nu te lasă la greu niciodată...

Dar văd că prostia celor prea buni,
Distrug adevărul, pe care-l aduni;
Şi clădesc mii de ziduri, fără de rost,
Cu pietre pe care, nu le cunosc...

Şi la copii adesea, prin teroare împarte,
Lucruri prea bune, şi prea minunate.
Că te blesteamă, te-njură, şi din prostie, 
Pretind că au înţelepciune, în scăfârlie.

Dacă nu îl duce mintea, am să-i spun domniei sale,
Să privească şi să-nveţe, de la sălbaticele animale:

Cum înainte de viaţă; în pântec rechinul ucide,
Şi nici după moarte; nu-şi găseşte odihnă niciunde...
Cum peşti multicolori; se scaldă-n ape cristaline;
Dar când nu se aşteaptă; pericolul şi moartea vine...

Cum şi trântorii în viaţă, au sfârşitul dureros,
Că au avut un rost odată; şi nu mai au nici un folos.
Cum fluturii dansează; în jocul lor mult prea frumos;
Copiii-l prind îi vor ucide; zâmbind apoi prietenos...
Cum un virus mult prea mic, când el s-a înmulţit;
Să distrugă milioane, singur el a reuşit.
Cum şi şerpi şi şopârle, şi-orice alte târâtoare,
Cu toate se-ndreaptă, ca să stea mereu la soare.

Cum şi câinii sunt adesea, cu copiii mai blajini,
Mult mai omenoşi decât; unii isterici creştini...
Cum hiene imbecile, sigur vor râde oricum,
Şi de cel ce-i mai puternic, şi de cel ce e mai bun...

Că şi melcii din mocirlă, parcă au ceva în spate
Dar golanii şi tâmpiţii, au doar gânduri  idioate...
Şi bureţii au înţeles, că pot clădi ceva, uniţi împreună
Dar oamenii nu pot pricepe; trăim într-o lume nebună; 

Şi orice floare va renaşte; frumoasă şi strălucitoare,
Şi după ce-ai crezut că moare; călcată-n picioare,
Şi stejari pe care-n lume, nu-i clinteşte vreo fiinţă,
A trăi făr’ a lor seve, nicicând nu le-a fost cu putinţă...

Şi pe când pietre se topesc, în ape reci şi-nvolburate
Nepăsarea voastră tace; distruge vieţi nevinovate...
Şi pe întreg pământul ăsta, vântul pătrunde oriunde,
Doar mintea lumii încuiată; parcă nu merge niciunde... 

Până şi valurile mării, sunt adesea mai drepte ca voi,
Respectă totdeauna ţărmul, şi se-ntorc mereu înapoi...
Şi a munţilor splendoare, peste veacuri dăinuieşte;
Totuşi dacă nu-i cunoşti, moartea tainic te loveşte...

Şi câte nu mor azi, în lume; nemilos sfâşiate de fiare...
Şi nu vă spun deloc poveşti, ci numai adevăruri clare.
Că doar focul astăzi este; ca cel ce-i rău acum;
Arde tot ce-atinge, şi lasă-n urmă scrum...

Dar înţelepte păsări călătoare, nu s-au rătăcit,
Şi îşi regăsesc iar cuibul; în care-odată au iubit;
Şi zborul lor imaculat; nu va cunoaşte moarte,
Doar dacă baţi mereu din aripi, o să ajungi departe.

Gândeşte-te şi tu te rog; puţin, cu tine pentru tine,
Ca să-nţelegi cu-adevărat, ce este rău sau bine...
Că dac-asculţi de imbecili, nu o să ai scăpare,
Ca-ntr-o pânză de păianjen; te vei zbate-n disperare

*
Şi orice minte înţeleaptă, oricând poate cuprinde, 
Opusul multor adevăruri, ca-n mii de oglinde.
Şi-n faţetele luminii, ei vor fi găsit,
Multe vorbe înţelepte, fără de sfârşit...

Că oricât de tare, stele strălucesc,
Sub al înţelepciunii soare, ele se topesc;
Şi prin iubire, bunătatea adună,
Prin râvnă fierbinte, a minţii lumină.

Dar orbirea blestemată, prin viaţă împarte,
Pretutindeni din prostie, doar lacrimi şi moarte.
De-acea eu, nesocotiţilor netrebnici; astăzi le voi spune:
Inconştienţa voastră face-n lume, mult prea multe crime...
Sfârşitul poeziei 17

Legea nr. 15 - Legea educaţiei morale impecabile:
Educaţia de calitate poate transforma oamenii răi in oameni buni şi există şi ipoteza ştiinţifică, care afirmă că orice om poate fi transformat dacă este educat impecabil, încă din copilărie.

Ştim cu toţii că educaţia poate avea un rol pozitiv, dar starea jalnică în care ea se face mă obliga să precizez din nou importanţa covârşitoare pe care aceasta o poate avea, aşa cum un singur om rău poate fi transformat într-un om bun, tot astfel şi milioane de oameni amăgiţi de imoralitate, pot fi transformaţi de puterea adevărului, de principiile adevărate ale moralei ştiinţifice...
Aşa cum toţi copiii pot învăţa şi înţelege matematica, tot astfel toţi pot învăţa, înţelege şi accepta adevărurile morale care îi pot face mai buni, aşa cum un om poate învăţa să facă nenumărate acţiuni, (să facă sport, să muncească) tot astfel poate învăţa şi acţiunile morale, aşa cum o poză sexi poate trezi în firea omului instinctele sexuale, tot astfel si ideile şi arta moralizatoare pot trezi în sufletul omului sentimentele bunătăţii, ale iubirii şi virtuţilor sufleteşti...
Acuz astăzi milioane de profesori de imoralitate şi incompetenţă. Aşa cum profesorii lui Hitler, pot fi acuzaţi de complicitate la genocid tot astfel toţi profesorii lumii, pot fi acuzaţi de complicitate la toate răutăţile pământului. Pentru că sunt imorali şi sunt incapabili să educe. Ştiu ce vor spune mulţi profesori, că unii oameni nu pot fi educaţi, dar eu tot cred că ei sunt de vină, datorită infinitei prostii şi răutăţii de care dau dovadă.

Precizare:
Teoriile moralei ştiinţifice sunt nenumărate infinite

În această poezie am încercat să afirm nu doar că puterea moralizatoare a unei educaţii impecabile poate fi infinită, ci şi că principiile morale şi ideile ce promovează virtuţile sunt infinite... În sprijinul acestei afirmaţii m-am decis  să comentez doar două versuri pentru a demonstra cât de mare poate fi puterea moralizatoare pe care o poate trezi în sufletul omului doar câteva cuvinte umile. O să fac un apel la domniile voastre şi să vă rog să analizaţi sau chiar să comentaţi şi alte versuri pentru a descoperi noi adevăruri de folos. Unul din idealurile acestei cărţi, este ca cei mai înţelepţi dintre voi, să ducă mai departe lucrarea mea, şi astfel moralitatea ştiinţifică poate devenii în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu doar o simplă ştiinţă utilă, ci o ştiinţă infinită cu o utilitate infinită.

Scurt comentariu la versurile:
Cum înainte de viaţă; în pântec rechinul ucide,
Şi nici după moarte; nu-şi găseşte odihnă niciunde...
Eu le-am scris pentru a descrie perpetuarea răutăţilor de la părinţi la fii... Că răutatea pleacă în noapte,/ Din tată în fiu mai departe.../ În burta unor specii de rechini sunt doi pui, cel mai puternic îl va ucide şi se va hrăni cu cel mai slab... De aceea am spus deci:  înainte de viaţă; în pântec rechinul ucide, Mai apoi, oamenii de ştiinţă, au scos creierul unui rechin şi acesta continua să avanseze prin apă chiar şi după ce a fost ucis ... e ca o metaforă... nu-şi găseşte odihna nici mort... Dar această metaforă are mult mai multe înţelesuri, un alt înţeles se referă la zbuciumul omului rău, care are un comportament care indică faptul că după moartea sufletului, acesta nu-şi găseşte odihna, nici în viaţa aceasta, nici într-un infern considerat de unii ca fiind doar ipotetic. Considerând rechinul ca o metaforă pentru cel rău, se poate ajunge la o altă teorie morală de o importanţă extremă:

Teoria nr. 1 - Teoria propagării infinite a răului în spaţiu şi timp
Fiecare răutate a unui om se poate propaga infinit în spaţiu şi timp.

Argumentare:
Se ştie că răutatea poate naşte adesea răutate, (şi psihologii şi teologii mărturisesc adesea acest lucru). Iată vă dau un exemplu, un om a făcut răutăţi împotriva unui părinte, acesta înrăindu-se din pricina răului făcut, a făcut rău copilului său, copilul lui s-a înrăit la rândul său şi a scris o carte, cartea a înrăit la rândul său mulţi oameni dintre care unul a distrus milioane de oameni... Credeţi că lucrul acesta e imposibil? Gândiţi-vă vă rog la câte răutăţi a făcut Hitler şi cum acesta a fost înrăit de absenţa educaţiei părinţilor, (”copilăria viitorului dictator nu a fost deloc uşoară, fiind bătut şi lovit fără milă de tatăl său„) de societatea care l-a determinat să se înroleze la un război absurd, de cărţile care propovăduiau supremaţia celui mai puternic, de scriitorii smintiţi care propăvăduiau dragostea omului doar faţă de o naţiune şi nu pentru întreaga lume. Observaţi vă rog că eu consider şi naţionalismul o crimă morală; şi cum răutatea se poate propaga de la părinte la fiu prin moştenirea genetică, de la părinţi şi educatori la copii, printr-o educaţie morală defectuoasă; de la un societate la individ şi invers prin propagarea socială a răului. Se constată în acest caz că nu numai Hitler a fost vinovat pentru răul făcut, ci şi societatea care l-a promovat şi urmat în ideile lui nebuneşti. Se mai constată că dacă societatea ar fi fost educată moral, ar fi putut înţelege cât rău poate face acest geniu malefic şi, probabil Hitler nu ar mai fi fost ales democratic, probabil nu ar fi fost atât de iubit de populaţie... Şi astfel am descoperit o nouă lege morală.

Legea nr. 16 - Legea răutăţii universale a imoralităţii
Imoralitatea este principala cauză a nenorocirilor care se abat asupra întregii umanităţi

Argumentare:
Pentru a demonstra această lege voi da un exemplu controversat... apariţia comunismului. Vreau să se constate că una din cauze este situaţia dramatică a economiei Rusei, care a fost generată de incapacitatea conducătorilor ruşi. Aceştia erau în general incapabili şi egoişti, pentru că nu le păsa de sărăcia cruntă în care se zbătea majoritatea populaţiei. Pe fondul nemulţumirii generale a populaţiei, propagarea ideilor comuniste a găsit teren propice. Dar lucrurile nu se opresc aici, se poate constata că Lenin de exemplu, nu era o persoană stăpânită de dorinţa de a fi bun, ci dimpotrivă, limbajul virulent al materialelor scrise de el, demonstrează că era stăpânit de ură împotriva adversarilor politici. Se constată mai apoi cum liderii comunişti erau indiferenţi faţă de voinţa poporului, erau dictatoriali... deci erau stăpâniţi de destulă răutate...
O să am o rugăminte la cititorii mei, am să-i rog să constate cum răutatea şi prostia a generat nenumărate tragedii în istorie, crime, războaie, foamete,corupţie, sărăcie şi alte nenorociri. Dorinţa mea este ca astfel să ajungeţi şi dumneavoastă la concluzia că: imoralitatea este principala cauză a nenorocirilor care se abat asupra întregii umanităţi

Precizare:
Tot ce am scris eu în poezia anterioară, mi-am dorit să fie ca un buchet de metafore, care dezvăluie infinitatea principiilor morale. Se constată de exemplu că în cazul acestei poezii puteam comenta mult mai mult, mult mai multe versuri. Ideal ar fi ca fiecare principiu filozofic moral să fie catalogat, clasificat, şi reformulat şi dezvoltat într-o formă mai poetică şi mai explicită.  Ideal ar fi să păşim cu toţii pe calea desăvârşirii. Se vorbeşte destul de des despre protejarea valorilor, dar parcă nimeni nu înţelege, cât de importantă este această atitudine pentru binele întregii societăţi. De aceea eu am scris următoarea poezie cu valenţe morale