Pe drumurile vieţii,
Sub umbra libertăţii,
Un om sădeşte grâne
Pentru a face pâine.
Şi cât a trăit neîncetat
Hrană la oameni a dat;
Şi au trăit în fericire,
Că-n suflet au avut iubire.
Vecinii toţi l-au preţuit,
Şi-n bună pace, au trăit;
Până când, cel nechibzuit
În suflet ură a primit...
Şi-atunci plin de lăcomie
A grăit cu-a lui prostie;
- Haide să îl prădăm
Averea să i-o luăm...
Mulţi atunci s-au amăgit,
Şi pentr-un dor nesăbuit,
Pe cel bun l-au ocărât;
Şi apoi l-au omorât...
Şi-atunci clipa-n loc a stat
Şi soarta i-a blestemat;
C-au distrus ce e lumină
Şi-au lăsat răul să vină...
Loviţi de nenorocire
C-au căzut în amăgire,
În zadar s-au mai jelit
Şi degeab-au mai grăit;
- Vai unde e brutarul,
Că nu mai avem pâine,
Şi nu mai suportăm calvarul,
Din ce vom trăi mâine?
Dar cerul a încremenit,
Şi roi de fulgere-au pornit,
Lumina celor ce-au pierit
Cu glas de tunet a vorbit;
- Ce dacă ne-aţi ucis pe noi,
Căci prin a veacurilor judecată,
Când binele piere din voi,
Veţi suferi cu toţi îndată.
Pe cel care aduce pâine
Cu sânge rece l-aţi distrus,
De-aceea-n veacul care vine
Norocul vostru a apus...
* * *
Şi veac peste veac, din nou va răzbate...
A istoriei crudă, realitate...
* * *
Şi sute de veacuri peste ei a trecut,
Lumina din nou printre ei s-a născut,
Părea că timpul, în loc a stat,
Şi a renăscut ce-a fost altădat ...
Că pentru cei răi clipa a stat…
Dar bunătatea a triumfat,
Când adevărul ei au iubit;
Şi ce este rău au nimicit...
Atunci când cei buni, s-au adunat,
Şi binele lor, l-au apărat,
Şi au putut în suflet s-adune,
Iubire, artă şi-nţelepciune.
Atunci minunea s-a săvârşit
Şi toate cele bune peste ei au venit.
Doar câteva cuvinte, spun tot ce s-a întâmplat,
Chiar tot ce poate fi, mai minunat...
Şi viaţă prin viaţă va fi clădit,
Al vieţii imperiu fără sfârşit...
Eu de-aceea cred, c-aşa o să fie
Că veacul aşteaptă şi-o veşnicie...
* * *
Şi poate mii de lumi vor fi distruse
Până când zorile vor fi aprinse...
Sfârşitul poeziei 18
Legea nr. 17 - Preţuirea binelui şi a înţelepciunii este temelia progresului întregii umanităţi.
Ar fi ideal ca fiecare om să fie apreciat după binele pe care acesta îl poate face societăţii.
Argumentare:
Se ştie de exemplu că în ţara noastră, România, numeroşi medici pleacă din ţară din pricina salarizării necorespunzătoare. Nimeni nu se întreabă din nefericire, câţi oameni pot muri din pricina unor cadre medicale slab pregătite... Nimănui se pare că nu-i pasă de aceste nenumărate victime ale prostiei generalizate a societăţii noastre, concretizată prin lipsa de preţuire a valorilor. Un alt argument ar fi următorul: credeţi că ar mai exista medici dacă aceştia nu ar fi plătiţi chiar deloc? Pare de aceea logic să presupunem următorul concept: cu cât preţuim mai mult medicii capabili cu atât grija lor pentru sănătatea noastră va fi mai mare. Recunosc totuşi că există pentru medici şi un alt fel de recompensă, de natură spirituală, pentru că un om bun se simte fericit adesea, dacă reuşeşte să facă fapte bune.
Un alt argument în acest sens este dat de curentele sociale care sprijină moral bunătatea şi inteligenţa (două din aceste curente sunt creştinismul care sprijină bunătatea şi sistemul educaţional care sprijină în mod primitiv inteligenţa) Fără aceste curente sociale, mi se pare firească presupunerea că societatea umană ar fi fost mult mai primitivă. Se constată adesea cum de exemplu idealurile unor oameni de ştiinţă de a face bine omenirii se concretizează în descoperiri importante. Din nefericire aceste idealuri sunt destul de slab încurajate de societate şi valorile sunt adesea puţin preţuite financiar şi moral de către umanitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu