Timiditate

                        Timiditate

Cuvintele toate, nu îţi pot spune,

Câte chinuri în inimă, timiditatea îţi pune;

Când prin ea, iubirea; din viaţă se duce,

Şi nimic înapoi, n-o mai poate aduce...

Şi câte şoapte de amor, nu s-au mai rostit,

Bucuriile vieţii, pe veci parc-au pierit;

A strălucirii fericire, nu ai mai trăit,

Doar pentru că un cuvânt, nu a fost rostit...

Şi-al ei chip frumos, nu l-ai sărutat,                                 

Doar pentru c-ai fost, la minte-ncuiat;

Trupul ei duios, nu l-ai alintat,                 

Că din suferinţă, te-ai însingurat.

Dar nimic, din toate câte sunt;  

Întru locurile toate,

N-are dreptul pe pământ

S-aducă singurătate.

Însingurarea nu mai are rost,

Te temi că eşti, penibil acum; 

Dar suferi singur ca un prost,

Şi penibil eşti oricum.

Că-ţi pierzi a vieţii frumuseţe,

Că-n suflet ai, delicateţe;

Câştigi doar lacrimi de tristeţe,

În anii tăi... de tinereţe.

Şi câte clipe minunate,

Astăzi nu s-au spulberat;

Când cu, a frumuseţii densitate,

Pur şi simplu te-a... paralizat.

Şi tu n-ai mai zărit,

Surâsul ei divin,

Doar c-ai fost îngrozit,

Că o vei, răni puţin...

De dragul unui chin amarnic;

Şi pentru amărăciune;

Crezi ai, motiv temeinic,

Să-ţi fie acum ruşine?

Şi câtă durere ai trăit,

În zilele tale toate,

Doar pentru c-ai auzit,

Principii blestemate.

Că făptura iubiri, e atât de dulce,

Când în inimă ţi-a răsărit.

Doar lumină-ţi poate-aduce;

Strălucind în infinit...

Iubeşte te rog pe lume,

     Şi vei fi fericit.

     Nu te mai teme,

      Că vei fi rănit.