Dorul simplităţii

                         Dorul simplităţii

Pe cer, dorul lumii arde,

Spre noi, strălucire plouă,

Cad din cer, izvoare albe;

Scăpărând sclipiri de rouă.

Şi pierdut în cer romantic,

Soarele s-a rupt în două,

Şi grăieşte-n lume veşnic:

Doar eu dau lumină vouă!

Şi ai pierit, nepreţuită carte,

Minunăţie, unde-ai dispărut?

Chiar dacă adevărul, n-are moarte,

Iubire scumpă; te-am pierdut…

Ce crudă eşti, realitate!

Că lacrimile-s agonie-n noapte,

Multe sunt prea complicate,

Şi vreau să le ştiţi pe toate.

De-acea scriu, doar pentru bunătate,

De stiluri ample sunt acum departe,

Metaforele toate; sunt sacrificate;

Mi-e dor doar de idei şi claritate.

Şi milioane vor fi, alături de mine,

C-atunci vor înţelege ce e bine;

Şi adevărurile vor fi cristaline,

Şi vor străluci ca nişte regine...