Blestemul
cuvintelor
De ce aş sta ca voi în nepăsare,
Când văd suferinţă şi disperare,
De nu cauţi răspunsuri, viaţa-i
blestemată,
Nimic nu vei ştii niciodată...
Spune-mi te rog, cum poţi trăi,
Fără să speri, sau să poţi iubi?
Şi sufletu-mi plânge, cu lacrimi
mute,
Că scriu doar cuvinte, urâte şi
slute.
Ciudate cuvinte, eu am auzit,
Cică din literatură frate, nimeni
n-a trăit,
- Dar dacă n-ai fi citit; nimic
niciodată;
Ce-ai mai fi gândit; minte îngheţată?
De îţi plac înjurături, sau vorbe
blestemate,
De vorbe urâte, şi voi s-aveţi
parte!
- De dispreţuieşti dorinţa, de-a
scrie frumos,
Să n-auzi vreodată, vr-un cuvânt
duios!
Şi dacă cu-a ta prostie, adevărul ai
lovit,
Mult prea mulţi nevinovaţi, ai
nenorocit,
Blestemat fi să trăieşti, ca un
animal,
Şi să plângi cu sete, că eşti
criminal...
Recunosc totuşi că-n viaţă, mult am
suferit,
Dar de cât să fiu ca ei, imbecil şi
ipocrit,
Mai bine mor într-un chin infinit,
Şi trăiesc o agonie, fără de
sfârşit.
Care om din lume, vreodată a simţit,
Cum e să fi departe, de tot ce ai
iubit?
Că eu de durere, am strigat către
cer,
Să nu mai fie vreodată, iubiri care
pier...
De-aceea eu am blestemat şi
nebuneşte-am suferit;
Să nu distrugeţi dragostea, şi-al ei
dor infinit...
Şi-mi doream ca-n clipa-n care,
moartea mă atinge,
Eu să scriu blestemul ăsta; cu al
meu sânge...
Dar ştiam cândva, odată; că binele
clădeşte eternul,
Că iubirea totuşi poate, oricând
distruge blestemul...
Şi pentru că; durerea-i moarte, şi
viaţa e-n divinitate,
Sufletul să-mi fie rugă, pentru
iubiri adevărate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu