Zimbrul

                                 Zimbrul

                                                      

Unde gloria distrugerii, cândva a trăit,

Şi unde mulţi nefericiţi au suferit;

Unde ticăloşia, dezastre a adus,

Acolo timpul s-a oprit. Şi am grăit:

- N-are nevoie de bani cel bogat,

Ci cel mai amărât şi mai scăpătat.

- N-are nevoie de carte, cel înţelept,

Ci cel ce nu ştie... răspunsul corect.

Şi cine are nevoie de bunătate,

Cel ce  de bine, n-a avut parte.

Şi cine are nevoie de speranţă,

Cel amărât; şi zdrobit° de viaţă.

Şi doar atât îţi mai pot spune,

Nimic nu este drept, pe-această lume,

Dar eu voi lupta mai departe,

Să fie pe lume puţină dreptate.

Că prea mulţi păianjeni, ascunşi stau la pândă,

Prea multe curse, ei vor să-ţi întindă;

Şi cum să te aperi, când nu eşti pregătit;

Că victimele oarbe au, destin pecetluit.

Şi se zbat degeaba, se zbat în disperare;

Se zbat zadarnic, că nu au scăpare.

Şi prea multe vise, sunt astfel sfâşiate.

Prea multe vieţi, sunt de ei devorate...

                           * * *

De ce ne-nsingurăm, ca pietrele° în nesimţire?

Şi nu ne adunăm, zâmbind de fericire.

Ca un om care se luptă, pentru tot ce-i minunat;

Şi toate cele bune, în suflet le-a păstrat.

Ca un zimbru puternic; şi neînfricat,

Ce se-adună în turme, când e ameninţat.

Şi de s-ar năpustii° ca o furtună, necruţătoare;

Nici o fiară din codru, n-ar avea scăpare...

Şi totuşi viaţa noastră, îmi pare blestemată;

Întreaga noastră fericire, de ticăloşi e luată.

Mii de speranţe° vise, de moarte vor fi scoase,

Şi va rămâne-n urmă, doar un morman de oase.

Şi veac peste veac, doar victime au fost;

Şi timpul trece peste veacuri, fără de rost,

Nu vreau să fiu ca voi! Atunci am strigat;

Şacal prea mişel; sau miel sfâşiat!

             Sfârşitul poeziei 51