Părintele psiholog

Părintele psiholog

Am întâlnit un părinte, desăvârşit,

Ce-ar fi iubit, cu un dor infinit,

Şi zadarnice sunt, cuvintele toate,

Căci dragostea lui, e mai mare ca toate…

De-aceea pe fiu, mereu l-a iubit,

Şi nici o dată, nu l-a pedepsit,

Dar fiul său avea, prea multă răutate,

Şi tocmai de aceea, greşea mai departe.

Şi pentru că, nimic rău nu i-a zis,

El chiar credea, că orice e permis,

Şi tatăl răbda pentru fiu, orice durere,

Dar fiul nu răbda, îşi dorea doar plăcere…

Pe părinţii orbi, atunci i-am oprit,

Şi le-am zis să privească, ce au reuşit:

Priviţi la un părinte, ce-ajută lumea toată,

Precum şi la fiul, ce nu ridic-o piatră,

La un părinte ce a suferit, un chin prea cumplit,

Şi un fiu ce-şi doreşte, doar să fie fericit…

Şi plânge zdrobită, întreaga mea fire,

Că dragostea de rău, e totuşi amăgire,

Căci fiul prea netrebnic, nu a iubit,

Căci n-a fost pedepsit, atunci când a greşit…

                           *

Şi-astfel iubirea pură moare,

Ucisă de-adevărul ce doare,

Se spune c-aş plânge neîncetat,

Că nu pot iubi, cu-adevărat…

           Sfârşitul poeziei 40