Nebunia

Nebunia

Am să te-ntreb, cu-adevărat;

De ce de nebunie, te-ai depărtat?

De ce tu nu eşti, nebun şi ciudat?

Căci ai fi putut fi, doar chinuit,

De mii de coşmare, fără sfârşit,

Pe care suferinţa, ţi le-a hărăzit...

Căci suferinţa, de-n suflet se naşte,

Durere şi haos, tu vei cunoaşte,

Şi nebunia cea crudă, te paşte...

Şi până şi moartea, îţi pare prea dragă,

Căci vei fi distrus, o viaţă întreagă,

Şi ale haosului chinuri, în minte se-ncheagă.

Şi tu poţi ucide, sau poţi fi ucis,

Trăieşti în coşmaruri, de nedescris,

Tot drumul spre rău, ţi-a fost deschis...

Şi totuşi mi se pare, nedrept şi ciudat,

Căci toate acestea s-au întâmplat,

Că n-ai făcut sex şi nu te-ai distrat...

               Sfârşitul poeziei 42

Am să-mi permit sa fac un mic comentariu la această poezie. Sper in capacitatea cititorului de a analiza şi discerne dacă comentariul meu este corect. După experienţa mea, absenţa sexualităţii face rău, dar chiar şi un copil este deprimat dacă părinţii nu îi pot cumpăra o jucărie sau dacă nu se joacă. Totuşi depărtarea de dragoste, este după părerea mea, o suferinţă mai mare. Care suferinţă a unui tânăr credeţi că este mai mare; dacă nu face sex cu prietena sau dacă îi moare mama? Creştinii sunt tentaţi să critice orice judecată potrivit căreia absenţa sexualităţii poate fi nocivă. Cred că aceasta ar însemna că nu este bine să te călugăreşti. Dar dacă pentru un călugăr rugăciunea şi dragostea creştină poate compensa absenţa sexualităţii, pentru un tânăr ce munceşte pe şantier ce îl poate compensa? Şi mai este un aspect al problemei, mersul pe munte este primejdios pentru că poţi cădea în prăpastie. Asta înseamnă oare să nu mai meargă nimeni la munte? Tot astfel chiar dacă călugăria poate însemna anumite riscuri; oamenii au dreptul să şi le asume...

Cred că şi postul prea aspru este un risc pentru cei ce au prea multă râvnă în Dumnezeu. La o predică de exemplu a fost lăudat sfântul Vasile cel mare, pentru că postea foarte mult, şi apoi spre sfârşitul predicii am aflat că a murit din cauza posturilor excesive. După părerea mea omul ar fi bine să se aproprie de Dumnezeu nu riscându-şi viaţa, ci prin rugăciune, dragoste, înţelepciune şi toate celelalte virtuţi ale omului.

Un altfel de risc al călugărilor este depărtarea de asistenţa medicală. Dacă medicul nu este aproape în caz de boală, călugărul poate muri. Ideal ar fi să se facă mult mai multe pentru a-i ajuta pe oameni ce s-au călugărit, dar să nu se renunţe nici la sfinţenia vieţii în mânăstire.