Drum către oameni

                   Drum către oameni

În lacrimi să se topească, Doamne sufletul meu;

Că am greşit atât de mult, şi îmi pare rău;

Şi eu sunt vinovat, mai mult decât oricine;

Că nu te-am iubit, cu-adevărat pe tine...

Şi de durere plânge, zdrobit sufletul meu;                     

Că pe cel de lângă mine; nu îl iubesc mereu,

Şi plâng într-o lume, doar plină de şnapani,

O goană orbească, doar pentru bani;

Cine mai pleacă după oaia pierdută,

Care din orbire, doar răul ajută?

Că prin neştiinţă, şi din răutate,

Va lăsa urmă, doar strâmbătate...

Şi oare câţi, vor rătăci prea departe;

De ce e omenie, şi-aduce dreptate?

Cât vom mai răbda, atâta strâmbătate,

Oare câtă suferinţă, oare câtă moarte...

Deşi nu-s teolog, al acestui pământ

Şi nici nu sunt vrednic, de ce este sfânt,

Eu tot aş vrea s-aduc în lume bunătate;

Şi ale toleranţei roade minunate...

Eşti suflet ca mine, eşti suflet ca mine,

Şi nu ţi-am făcut niciodată vr-un bine!

Ajută-l tu Doamne, că eşti desăvârşit,

Să poată iubi sincer mereu, să fie fericit!

                     Sfârşitul poeziei 61