Destinul tragic

Destinul tragic

A fost odată-n lume, o prea scumpă floare,

Rănită de al lumii întuneric prea mare,

Şi pentru că iubire prea sfântă nu i-au dat,

S-a sinucis având un suflet, mereu neîmpăcat.

Şi criminalii ce-au ucis-o, prin negrul lor cuvânt,

Nu cred că merită lumina, acolo în mormânt,

Dar iată îi întreb pe preoţi, de ce nu au iubit,

Pe cei ce au avut, un mult prea crud sfârşit…

Şi-aş vrea să vă rog, mereu fără-ncetare,

De toţi cei ce-au greşit, s-aveţi îndurare,

Şi sufletul mi-e rugă, o Dumnezeule prea mare,

Ca să-i iubeşti cu-a ta iubire, nepieritoare..

Şi singur plâng c-un suflet, mult prea rănit,

Pe sfinţii sau pe fariseii, ce nu te-au iubit,

Că Dumnezeu a poruncit, c-un adevăr minunat,

Pe păcătoşi să îi iubeşti, cu-adevărat neîncetat...

                         Sfârşitul poeziei 46

Am scris această poezie impresionat de sinuciderea unei fete pe care nu am cunoscut-o pe nume Alina. Mă iartă Doamne că poate am interpretat greşit cuvintele tale, căci tu ai spus să îi iubim şi pe păcătoşi şi eu am înţeles că trebuie să-i iubim cu-adevărat neîncetat. Şi mă mai iartă Domne, că am reuşit să scriu o poezie care îi critică pe preoţi, şi nu am reuşit să scriu doar o rugăciune pentru sufletele celor ce s-au sinucis...