Blestemul

Blestemul

Şi oare în trecut aztecii, în câte nebunii credeau?

Şi pentru zei lor ca jertfă; câţi copii ei aduceau?

Şi inimile erau  scoase, din suflete nevinovate;

Şi-au fost atâtea mii de lacrimi, în cupe adunate...

Eu m-am născut acolo unde; creştinii m-au rănit...

Şi cu a lor ipocrizie, au distrus tot ce-am iubit;

Şi numai tu ştii Doamne, ce mult mi-am dorit,

Mai bine de azteci să fiu; şi torturat şi chinuit...

Dar câţi creştini nu au acum; atâta nebunie-n fire;

Şi nu distrug cu-a lor prostie, tot dorul de iubire...

Şi atâtea speranţe-au fost, pe veci spulberate,

De a lor stupiditate oarba, şi amară răutate...

Se spune ca numai cuvinte, în urma am lăsat,

Şi-acestea spun mereu, ce-i prea adevărat,

Că nu este-n lume, o crima mai mare,

Ca aceea ce distruge, al iubirii soare...

Decât printre cei ce hotărăsc, cum şi când să trăieşti,

Sau printre cei ce te obligă, când şi cum să iubeşti,

Decât să trăiesc printre cei; care sunt, cu copiii haini;

Mai bine singur pier de jale, îngropat printre câini...

                           *

Pe ochii mai curg lacrimi fierbinţi,

Că eşti ipocrit, şi ştii doar să minţi,

Şi plâng cu al iubirii, dor infinit,

Pe tinerii pe care, i-aţi nenorocit.

Dar în sfârşit, departe am plecat,

Şi de blesteme şi dureri, eu am uitat;

Sunt fericit că vreau, ca să trăiesc;

Să scriu tot ce doresc şi ce iubesc...

Şi m-am oprit, şi pot trăi şi eu un pic.

De parcă nu-mi mai pasă de nimic.

Că sufletul mi-e plin de fericire,

Că am putut să scriu despre iubire,

Dar dacă inima ar tace, şi-ar iubi,

Realitatea crudă, de ei va vorbi.

Şi simt, că după ce eu am plecat;

Şi Dumnezeu din cer, i-a blestemat...

                Sfârşitul poeziei 31

Legea nr. 26 Dacă educaţia părinţilor ar fi impecabilă multe din răutăţile din lumea aceasta ar dispărea. Importanţa unei educaţii de calitate mi se pare colosală…

Precizare:

În această poezie, încerc să descriu suferinţa extremă care poate fi provocată de creştinii care stau împotriva a ceea ce iubeşte un semen de-al lor. Acei creştini sunt comparaţi cu aztecii, considerându-se că un aztec care scoate inima din pieptul unui om nu provoacă atâta suferinţă, ca un creştin care distruge iubirea din sufletul semenului său. Eu personal am suferit pentru că propria mea mamă mi-a interzis să iubesc, şi a distrus toate idealurile iubirii mele. Credeam că cea mai mare crimă este să vrei să distrugi iubirea unui suflet. Cuvintele cu care mama a făcut asta sunt simple: “Faci ce vreau eu sau ieşi afară din casă!” De ce nu am plecat? Poate pentru că mă simţeam ca un copil în sufletul meu, mă simţeam dependent de mama mea. Sufeream enorm, doream să mă sinucid şi visam ca pe piatra mea de mormânt să scrie cuvintele:

Dacă aţi nenorocit vreodată; iubirea unui suflet necăjit;

Să simţiţi şi voi ce-nseamnă; să pierzi tot ce-ai iubit.

Şi cât de mult vă este milă, de a noastră tinereţe,

Atât de mult s-avem noi milă, de-a voastră bătrâneţe.

Ţin să precizez, că luptam împotriva părinţilor care se purtau urât cu copiii lor, nu din răutate, ci pentru ca aceste suferinţe să nu mai fie trăite şi de alţi copii. Ştiu că totul pare o nebunie şi sentimentele mele sunt greu de înţeles, dar mi-am permis să scriu şi câte ceva despre mine, despre sentimentele şi idealurile mele... Mai mult decât atât când mama a fost grav bolnava, eu am fost alături de ea, lângă patul de suferinţă. Eu criticam pe părinţii lipsiţi de judecată nu pentru a fi rău cu ei, ci în dorinţa de a-i schimba în bine... Spre ruşinea convingerilor creştine, există o poruncă exprimată clar „Cinsteşte pa tatăl tău si pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulţi ani să trăieşti pe pământ.” dar nu există nici o porunca care să propovăduiască dragostea pentru copii. Doar cuvântul “Mântuitorului” spunea oamenilor că cea mai mare poruncă e dragostea şi de aceea cred că oricine are dragoste în suflet, poate înţelege că cel ce nu-şi iubeşte nici măcar proprii copii săvârşeşte un păcat groaznic. Este după părerea mea mai ticălos un părinte ce-şi distruge sufletul copiilor decât unul care îi ucide doar fizic… Dar trăim printre ucigaşi...