Antihristul iubirii

Antihristul iubirii

Scrisoare către Dumnezeu…

Aş fi suferit un chin nesfârşit, 
Pentru-al iubirii dor infinit,
Chiar dacă ştiu că şi eu am greşit,
Şi fiecare din noi, e prea ipocrit...

Şi-aş fi suferit, chinuri absolute,
Şi pentru cei, ce n-au vreo virtute,
Şi pentru demonii, cei prea-ntunecaţi,
Şi pentru păcătoşii, prea desfrânaţi...

Şi-adu-ţi aminte, Doamne, c-odat',
Plin de durere, am îngenunchiat,
Să sufăr eu cruzimea toată,
Ca ‘cel ce-a greşit să nu ardă vreodată.

Şi iată de ce, mă simt osândit,
Doar pentru că, prea mult v-am iubit,
Şi astfel sătul, de-a vieţii amăgire,
Eu vă arăt adevărata iubire:

Să nu te atingi, d-un fir de păr,
Şi să-l iubeşti, într-adevăr,
Să înţelegi că viaţa nu-i joc,
Să nu vrei să-l răneşti deloc...

Eu n-aş vrea să arunc, în iad pe vecie,
Vr-un tânăr ce-şi trăieşte-o bucurie,
Că eu nu vreau răul, la nimeni şi nimic,
Şi nu i-aş osândi, de s-ar distra un pic.

De-acea mâine, va-nţelege oricine, 
Că teoretic sunt, mai bun decât tine...

Se spune că cerul, s-a cutremurat,
Când adevărul, l-ar fi aflat,
Şi însuşi Dumnezeu şi-ar fi dorit,
Să iubească mai mult, decât infinit...

Dar visul meu a fost doar amăgire,
Că sunteţi toţi departe de iubire...
            Sfârşitul poeziei 34

Odinioară, în visele mele, credeam că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât nu a vrut să o lase pradă Antihriştilor, ci a trimes un om asemeni mie care, chiar dacă a fost şi poate mai este şi el antihrist într-o mică măsură, el a vrut doar sa aducă iubirea în sufletul umanităţii. Tot în aceste vise (pe care eu le consider uneori halucinaţii) eu sunt tentat să cred că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a vrut ca în loc de un Antihrist, să trimeată în lume un om mai bun decât sfinţii, mai bun decât însăşi Dumnezeu. Acel om cred că sunt eu. Dumnezeu nu şi-a arătat încă întreaga lui capacitate de a iubi, pentru că noi suntem păcătoşi şi nu merităm aceasta. Dacă am fi meritat-o, probabil că ne-ar fi ridicat pe toţi într-o clipă la cer... A îngăduit însă ca o parte din dragostea lui, să fie propovăduită prin mine oamenilor. De ce? Doar Dumnezeu poate răspunde...
Eu sunt adeptul iubirii pure, adică al unei adevăratei iubiri, şi această iubire proclamă că nu trebuie să doreşti răul deloc, nu trebuie sa te atingi nici chiar de un fir de păr din capul unui om, dacă aceasta îl va răni. In vreme ce doctrina creştină spune ca Dumnezeu a hotărât ca mulţi păcătoşi sa fie aruncaţi in iad și mărturiseşte existența suferinţei si a morţii, principiile iubirii pure, îmi spun că trebuie să lupt pentru ca nimeni să nu mai fie aruncat in infern, nimeni să nu mai rabde suferinţe, nimeni să nu mai cunoască moartea, pentru că eu îi iubesc... sunt nişte concepţii noi aceste principii care îmi animă sufletul și inima, eu le numesc principiile iubirii pure.
In vreme ce multe principii creştine, mărturisesc că omul trebuie să îşi salveze sufletul, mărturia mea este una a iubirii, eu trebuie să iubesc chiar dacă sufletul mi-ar fi aruncat din pricina iubirii in infern, eu trebuie să iubesc până la jertfă cu adevărat. Dacă oamenii vor să ajungă în paradis şi să îşi salveze sufletul, și pentru aceasta ei fac fapte bune, ce s-ar întâmpla oare dacă pentru a ajunge in paradis ar fi trebuit să fie răi la suflet? Ar face oare doar fapte rele? Ei (creştinii) luptă în întreaga lor existență, pentru propriul lor interes, pentru salvarea sufletului lor, și eu vreau să lupt în întreaga mea existență pentru binele altora, pentru iubirea cea adevărată, fără să vreau să-mi pese de mine, ci doar de alţii.
Creştinii spun că cea mai mare poruncă a lor e dragostea și eu spun ca cea mai mare poruncă trebuie sa fie dragostea infinită. Adică nu trebuie doar să iubeşti, ci să iubeşti cu adevărat, nu trebuie sa iubeşti puţin, ci cât mai mult, infinitul fiind astfel un ideal al iubirii...
Creştinii spun că trebuie să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți, și eu spun că trebuie să îl iubeşti pe aproapele tău mai mult decât pe tine însuţi, până la jertfă, aşa cum a iubit si Hristos.
“Sfânta Evanghelie după Ioan 15
Viţa cea adevărată. Porunca lui Hristos şi iubirea cea mai mare. Ura şi vina lumii. Mângâietorul, Duhul Adevărului.
     13. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.”
Creştinii nu pun accentul pe raţiune, pe inteligență și înţelepciune, ci există cazuri în care cei lipsiţi de minte sunt consideraţi prea buni. Eu spun că fără de raţiune, creştinii fără minte sunt asemenea unor orbi; care, deşi iubesc, nu ştiu ce şi cum să facă cu dragostea lor.
   Am scris aceste cuvinte nu atât pentru a mă contrazice cu principiile creştine, ci pentru a mărturisi dragostea cea adevărată şi principiile care îmi animă sufletul... Sper că lectura ideilor mele vă face plăcere.  

Iată de ce îmi doresc să sper că şi eu vreau să îi urmez de ucenicii lui Iisus:
“Sfânta Evanghelie după Ioan 13
Iisus spală picioarele ucenicilor Săi la Cina cea de Taină. Arată cine este vânzătorul. Porunca iubirii. Petru Îl va tăgădui.
     35. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.”

Pilda sfântului şi a furnicii

A existat odată un mare sfânt, care ar fi putut salva lumea toată, şi el iubea mult o furnică. Într-o zi un urs a vrut să calce în picioare muşuroiul de furnici. Sfântul atunci mânat de dragoste, a apărat furnicile de dragul unei singure furnici, şi a apărat-o cu preţul vieţii. Sfântul a murit şi furnica a fost salvată pentru moment. Dar ce folos? Gândiţi-vă că sfântul ar fi salvat lumea toată. Tot astfel si eu greşesc, când vreau să mă sacrific pentru cei care nu merită. Şi rătăcirea asta a mea se vede în toată această carte, dorinţa mea de a mă sacrifica pentru cel care nu merită e vie, dar nebunească… Cu toate astea uneori furnica poate fi salvată, atunci când nu trebuie să se sacrifice pentru ea un suflet bun...

Constatare:
Observaţi ca nu mai am argumente ştiinţifice pentru ceea ce am spus, cuvintele mele sunt simple opinii religioase.