Omega

Omega

Dincolo de orice timp,
În al vieţii anotimp,
Răsar oameni prin cuvânt,
Ca florile de pe pământ...

Că omul se clădeşte, neîncetat;
Pe ceea ce odată, a învăţat,
Că departe de a lumii cugetare, 
Voi aţi fi fost ca nişte fiare.

Şi dacă inima-ţi va bate, 
Alături şi la fel de mine,
Tu vei simţi, tot ce sunt eu,
Şi eu voi fi la fel ca tine.

Că sufletele noastre au,
Acelaşi dor de fericire,
Că noi suntem, ce alţii erau,
Dacă simţim aceiaşi trăire.

Şi când dorul unui om ce-a iubit,
În sufletul meu, din  nou a răsărit,
Atât de puternic, eu l-am retrăit,
Că parcă niciodată n-a murit...

D-aia voi fi fericit; şi când voi pieri,
Că peste veacuri binele, din nou va răsări,
Degeaba vă speriaţi viaţa toată,
Nimeni nu moare niciodată...

Cuvântul meu de astăzi, un pic vă amăgeşte,
Un om la fel ca mine, nicicând nu mai trăieşte,
Dar dorurile mele, din nou vor fi simţite, 
Prin spaţii şi timpuri; mai infinite... 

                            *

Şi când secole multe, peste lume-au trecut,
Şi un om ca mine totuşi, poate s-a născut;
El mi-a mulţumit, că prin mine-a iubit,
Eu l-am auzit, şi sunt fericit...

Şi tinerii pe care, eu i-am iubit,
În clipele acelea, toţi vor fi pierit;
Dar când tineri ca ei, vor trăi o iubire,
Cuvântul meu sper, le va da fericire.

Că vreau visele lor, să fie respectate,
Iubiri să nu mai fie, deloc sacrificate,
Şi scriu despre tineri, să nu îi uitaţi,
Şi spun despre ei, că sunt minunaţi.

            *

Dar timpul ne transformă, clipă de clipă;
Când ne atinge cu a lui aripă.

Şi văd mii de orizonturi, nenumărate,
Văd doruri care au aceleaşi soarte,
Şi cum răsar din nou, iubiri minunate,
Că dragostea nicicând nu are; niciodată moarte...

Şi văd aceleaşi speranţe, în suflet purtate,
Văd cum în pieptul lor, aceiaşi inimă bate;
Aceeaşi iubire, pentru o drăguţă fată,
Aceeaşi fericire, la fel de minunată.

Şi poate-ntr-o zi, voi o să simţiţi,
Aceeaşi milă, pentru cei necăjiţi,
Veţi pricepe tristeţea, celor chinuiţi,
Şi multe adevăruri, şi voi o să grăiţi.

Eu am nădăjduit... să ai un suflet bun;
Şi vor simţii şi alţii, ce este întru tine;
Şi doruri pe care, tu ieri le-ai simţit,
O întreagă veşnicie, va fi retrăit.

Că de lume nu-s iubiţi, cei care-au rănit,
Ci doar cei care-au iubit, şi au dăruit,
Şi când lumina lor, din nou, în noi a trăit,
Nici unul dintre ei, nu a pierit...

Că visele noastre, sunt ca nişte flori,
Ce străbat mii de secole, de milioane de ori,
Spre adevăr se-ndreaptă, tot ce-a fost gândit,
Şi vise despre fericire, toţii oameni-au simţit...
                      Sfârşitul poeziei 20

Legea nr. 19  - Legea imortalităţii relative 
Sentimentele şi gândurile unui scriitor, pot fi retrăite de nenumărate de ori în sufletul cititorilor săi. Se poate vorbi astfel despre relativa viaţă veşnică a scriitorilor... 

Argumentare:
Nu e oare adevărat că ideile unui scriitor sunt preluate adesea de cititorii săi? Nu e oare o realitate faptul că sentimente similare cu cele trăite de un scriitor, sunt retrăite în inimile cititorilor săi? Eu pentru a aduce un argument în plus celor spuse anterior, cred că am trăit experienţe similare cu cele ale celor pe care i-am citit. Mă bazez pe analiza cât mai obiectivă a experienţei mele personale. Mi-aduc aminte cu plăcere cum idei şi sentimente eminesciene erau trăite de mine. Asta pentru că-mi doresc şi să-l recunosc pe Eminescu, ca fiind poetul versurilor nespus de romantice şi de frumoase, dar care totuşi nu a analizat obiectiv existenţa, şi nu a scris multe principii de folos pentru semenii săi.
Această poezie am scris-o cu tristeţea în suflet când am remarcat că adesea cei din jur credeau că bunătatea nu are rost
Dar argumente puternice ale mele, au concluzionat
Că bunătatea este temelia roadelor bune şi ar trebui să fie cea mai de preţ virtute a lumii