Relativitatea relativităţii

Relativitatea relativităţii

Euclid a fost un geniu, o ştie oricine,

Că nu i-a dat punctului dimensiune, 

Şi astfel geometria, despre spaţiu a vorbit,

Pornind de la minus, spre plus infinit...

Ca un om fără minte, mi-am pus o-ntrebare,

Cine i-a dat punctului, dimensionare?

Şi mirarea mea creşte, până la cer,

Are nevoie timpul, de un curier?

De ce timpul nu-i ca spaţiul, nemărginit,

Şi instantaneul prin prezenţă, un fapt împlinit,

Că dacă-i poţi distruge, pe cei ce te-au făcut,

Nici tu nu i-ai distrus, că nu te-ai mai născut!

Eu Doamne-ţi mulţumesc, că nu sunt liliac,

Că mare teorie, aş fi putut să fac;

Căci dac-un supersonic, spre mine o să vină,

Zic că timpul se dilată, şi că spaţiul se comprimă.

Şi ce minune mare, spre dânşii o să vină,

Când liliacii vor pricepe, că-n lume e lumină,

Şi mulţi nu mă vor crede, şi mă vor înfrunta,

Ş-am să-i întreb măi frate, câte pot exista?

Şi când se pierd în găuri negre, particule elementare

Eşti sigur că n-au, o viteză mai mare?

Totuşi scriu doar speculaţii, mult prea slab argumentate,

Căci ştiinţa nu se poate, fără calcule exacte.

Pentru mine adevărul, e clipa desăvârşită,

Purtată de-o cuantă, cu viteză infinită,

Timpul e ca un ceasornic, care prizonier te ţine,

Doar când ieşi din el afară, nemurire se obţine.

Şi-n lentile am văzut, un păianjen mult prea mare,

Dar n-a fost un adevăr, ci a fost iluzionare,

Mult prea multe adevăruri, ignoranţa azi le pierde,

Ochii mint mereu, doar mintea mai vede.

Că orice adevăr în lume, va devenii desăvârşit,

Când întrebările îndreptăţite, definitiv au luat sfârşit;

Sunt doar ca un om prostuţ, care vrea să ştie multe,

Nu voi a fi ca imbecilii, ce ştiu doar să asculte...

                      Sfârşitul poeziei 30

Argumentare:

În această poezie, eu încerc să pun la îndoială Teoria Relativităţii a lui Albert Einstein şi afirm câteva din ideile care argumentează acest fapt. Una dintre aceste idei – prezentată şi în poezie – propune un experiment similar cu cel propus de marele fizician, doar că în loc de viteza luminii, în experimentul meu se pune în discuţie erorile temporare ce apar la viteza sunetului. Se va constata – cred eu – că pentru un liliac se poate constata o eroare temporară la la viteza sunetului. Se pune întrebarea când timpul se dilată sau se contractă? Eu cred că întotdeauna se va constata o eroare temporală, atâta timp cât viteza particulelor cu care percepem realitatea nu este infinită. Eu am intuit că pentru înţelegerea corectă a timpului trebuie să presupunem că vom putea percepe timpul cu ajutorul unei particule teoretice – numită tempon – particulă care are prin definiţie viteza infinită. Relativitatea există totuşi şi eu o definesc ca fiind “diferenţa” dinte procesele fizice care au loc cu rapiditate şi cele ce au loc mai încet. În loc să studiez mai temeinic problema relativităţii şi să aduc argumente mai temeinice în favoarea teoriilor mele, eu am ales să vorbesc despre lucruri mult mai importante, despre moralitate, considerând că aceasta este mult mai importantă decât presupusa relativitate a timpului.