Mă iartă

                                Mă iartă

Mă iartă Tată, că vorbesc cu tine,

Că numai Tu ştii, mereu ce e bine,

Doar Tu poţi face, lucruri sublime,

Şi binele Universului, nu e în mine...

Mă iată Tată, că mă mândresc,

Căci furnica nu e, infinitul ceresc,

Numai a Ta este, întreaga bunătate,

Doar Tu poţi face, lucruri minunate...

Mă iartă Tată, că iubesc arginţii,

Şi nu ştiu să-mi iubesc, Părinţii.

Că ale bogăţiei, puteri desfrânate,

Nu pot clădi, inimi curate.

Mă iartă Tată, că-s invidios,

Pe cel ce pare, mai frumos,

Că inima mi se preface în tăciune,

Dacă iubesc ce e deşertăciune...

Mă iartă Tată, că sunt desfrânat,

Şi nu iubesc, cu-adevărat,

Căci dragostea de-ar străluci,

Plăcerea-ndată va muri...

Mă iartă Tată, că m-am lăcomit,

Că ambiţia mea, nu are sfârşit,

Căci orice corp, devine găunos,

Când primeşte pe cele, fără folos

Mă iartă Tată, că-s mânios,

Căci aduc durere, când sunt furios,

Căci mânia aduce, suferinţă şi moarte,

Şi ale distrugerilor, amară strâmbătate

Mă iartă Tată, căci leneş sunt,

Şi nu clădesc nimic pe pământ,

Căci dacă omul, se va opri,

Luminile binelui, nu vor străluci.

Şi dă-mi a înfinitului iubire,

Să pot urca spre desăvârşire.

În Tine s-am credinţă şi speranţă,

Să pot aduce-n lume viaţă...

S-aduc în lume, lumin-adevărată,

A dragostei lină, iubire curată.

S-aduc în lume numai bine,

Ce poate fi numai în Tine.

       Sfârşitul poeziei 59-3