Prostia ucide
Eu plâng printre clipe, plâng în neştire;
Şi mă topesc de dor de iubire,
E mult prea grea această viaţă,
Printre integrale reci, de ghiaţă.
Dar ori de câte ori un om va zidi,
Şi când o casă, el va construi,
Dacă el bine nu va gândi;
Tot ce-a clădit, se va nărui...
Şi orice părinte, fără bunătate,
Oricât de mult ar vrea, el nu poate;
La un copil să-i ducă o pâine...
Şi bine nu face, în ziua de mâine,
Şi câţi copii şi tineri, nu au suferit,
Când părinţii lor, nu au mai gândit,
Şi câţi nefericiţi, în pământ n-au intrat;
Că nu s-a găsit, la vreo boală un leac...
Sunt oameni habotnici, cu viaţă cuminte;
Ce lasă în urmă; păduri de morminte...
În suflete calde de iubire avide,
Prostia nu tace... ucide...
Concluzie:
Raţiune-aduce peste tine
Tot ce poate fi mai bine,
Fiecare strop de fericire
Sau a bunătăţii strălucire...
Şi totuşi fără de iubire;
Tot ce trăim e doar amăgire;
Înţelepciunea cea adevărată,
Vine doar din simţire curată...
Sfârşitul poeziei 07
Prolog. Această poezie a fost consecinţa faptului că am remarcat faptul că mulţi prieteni ai mei, foloseau zicala „omul care-i bun e prost”, şi aduceau si argumente în pricina acestei afirmaţii... Am înţeles atunci ca fără bunătate, lumea va fi invadată de rău, şi mai târziu am găsit o soluţie la această problemă, soluţie prezentată în următoarea poezie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu